Nunta este o ceremonie religioasă și/sau civilă, în timpul căreia se sărbătorește începutul unei căsătorii. În mod obișnuit, nunta este un ritual care se oficializează uniunea dintre două persoane (în majoritatea țărilor lumii: de sexe diferite) în fața unei autorități civile sau/și religioase, urmată de o petrecere.
Nunta este compusă din mai multe părți:
  • cununia civilă
  • cununia religioasă
  • petrecerea ce urmează ceremoniei religioase sau cununiei civile, petrecere la care sunt invitate rudele pentru a serba unirea celor doi tineri printr-o ceremonie mai mult sau mai puțin fastuoasă.
  • noaptea nunții 
A wedding is a ceremony where two people or a couple are united in marriage. Wedding traditions and customs vary greatly between cultures, ethnic groups, religions, countries, and social classes. Most wedding ceremonies involve an exchange of marriage vows by the couple, presentation of a gift (offering, ring(s), symbolic item, flowers, money), and a public proclamation of marriage by an authority figure or celebrant. Special wedding garments are often worn, and the ceremony is sometimes followed by a wedding reception. Music, poetry, prayers or readings from religious texts or literature are also commonly incorporated into the ceremony.

Common elements across cultures

Some cultures have adopted the traditional Western custom of the white wedding, in which a bride wears a white wedding dress and veil. This tradition was popularized through the marriage of Queen Victoria. Some say Victoria's choice of a white gown may have simply been a sign of extravagance, but may have also been influenced by the values she held which emphasized sexual purity.[1] Within the modern 'white wedding' tradition, a white dress and veil are unusual choices for a woman's second or subsequent wedding.
The use of a wedding ring has long been part of religious weddings in Europe and America, but the origin of the tradition is unclear. One possibility is the Roman belief in the Vena amoris, which was believed to be a blood vessel that ran from the fourth finger (ring finger) directly to the heart. Thus, when a couple wore rings on this finger, their hearts were connected. Historian Vicki Howard points out that the belief in the "ancient" quality of the practice is most likely a modern invention.[2] "Double ring" ceremonies are also a modern practice, a groom's wedding band not appearing in the United States until the early 20th century.[3]
The wedding ceremony is often followed by wedding reception or a wedding breakfast, in which the rituals may include speeches from the groom, best man, father of the bride and possibly the bride,[4] the newlyweds' first dance as a couple, and the cutting of an elegant wedding cake.

Traditional wedding clothing attire

  • Kua (or 裙褂 [kwàhn kwáa]), Chinese traditional formal wear
  • Batik and Kebaya, a garment worn by the Javanese people of Indonesia and also by the Malay people of Malaysia
  • Hanbok, the traditional garment of Korea
  • Barong Tagalog, an embroidered, formal men's garment of the Philippines
  • Kimono, the traditional garments of Japan
  • Sari/Lehenga, Indian popular and traditional dress in India
  • Dhoti, male garment in South India
  • Dashiki, the traditional West African wedding attire
  • Ao dai, traditional garments of Vietnam
  • Ribbon shirt, often worn by American Indian men on auspicious occasions, such as weddings, another common custom is to wrap bride and groom in a blanket
  • Kilt, male garment particular to Scottish culture[5][6][7]
  • Kittel, a white robe worn by the groom at an Orthodox Jewish wedding. The kittel is worn only under the Chupah, and is removed before the reception.
  • Topor, a type of conical headgear traditionally worn by grooms as part of the Bengali Hindu wedding ceremony
  • Western code
    • Morning dress, western daytime formal dress
    • Stroller
    • White tie ("evening dress" in the UK; very formal evening attire)
    • Evening Suits
      • Black tie ("dinner jacket" in the UK; often referred to as a "tuxedo" in the US; traditionally appropriate only for use after 6:00 p.m. (not for weddings), but also seen in daytime, especially in the United States. It is considered inappropriate in Britain)
      • Non-traditional "tuxedo" variants (colored jackets/ties, "wedding suits")
    • Lounge suit
  • Sherwani, a long coat-like garment worn in South Asia
  • Wedding crown, worn by Syrian and Greek couples (which are called "τα στέφανα," which literally means "wreaths") and Scandinavian brides
  • Wedding veil
  • Wedding dress
  • Langa oni, traditional two piece garment worn by unmarried Telugu Hindu women.

Western weddings

Music played at Western weddings includes a processional song for walking down the aisle (ex: wedding march) either before or after the marriage service. An example of such use is reported in the wedding of Nora Robinson and Alexander Kirkman Finlay in 1878.[8]
The "Bridal Chorus" from Lohengrin by Richard Wagner is often used as the processional and is commonly known as "Here Comes the Bride". Richard Wagner is said to have been anti-Semitic,[9] and as a result, the Bridal Chorus is seldom used at Jewish weddings.
Johann Pachelbel's Canon in D is an alternative processional. Other alternatives include various contemporary melodies, such as Bob Marley's One Love, which is sometimes performed by a steel drum band.

Religious aspects of weddings

Most religions recognize a lifelong union with established ceremonies and rituals. Some religions permit polygamous marriages or same-sex marriages.
Many Christian faiths emphasize the raising of children as a priority in a marriage. In Judaism, marriage is so important that remaining unmarried is deemed unnatural.[citation needed] Islam also recommends marriage highly; among other things, it helps in the pursuit of spiritual perfection.[citation needed] The Bahá'í Faith sees marriage as a foundation of the structure of society, and considers it both a physical and spiritual bond that endures into the afterlife.[11] Hinduism sees marriage as a sacred duty that entails both religious and social obligations.[citation needed] By contrast, Buddhism does not encourage or discourage marriage, although it does teach how one might live a happily married life and emphasizes that marital vows are not to be taken lightly[citation needed].
Different religions have different beliefs as regards the breakup of marriage. For example, the Roman Catholic Church believes that marriage is a sacrament and a valid marriage between two baptized persons cannot be broken by any other means than death. This means that civil divorcés cannot remarry in a Catholic marriage while their spouse is alive. In the area of nullity, religions and the state often apply different rules. A couple, for example, may begin the process to have their marriage annulled by the Catholic Church only after they are no longer married in the eyes of the civil authority.

La ortodocși

La ortodocși, nunta are loc după înscrierea civilă și după cununia la biserică. În cazul în care logodna nu a fost făcută, înaintea cununiei, preotul îi logodește pe miri prin rostirea unor rugăciuni asemănătoare celor de nuntă.

Obiceiuri de nuntă din lumea largă: 

Ceremonia nunţii îmbină tradiţii şi obiceiuri, în funcţie de zonă şi religie. Încă din Antichitate, mirii îşi făceau unii altora jurăminte, înainte de a fi declaraţi căsătoriţi. În afara jurămintelor de natură religioasă, care puteau fi incluse în ceremonia nunţii, mirii îşi puteau rosti, în faţa altarului, şi jurăminte pe care le compuneau chiar ei, ca expresie a dragostei pe care şi-o purtau. Dacă jurămintele reprezentau mai mult un fel de promisiuni, în zilele noastre, jurămămintele se concretizează în semnarea unor contracte. Obiceiul schimbării inelelor este considerat ca fiind cel mai vechi obicei, precum şi unul universal. Inelul reprezintă, prin forma sa circulară, perfecţiunea şi dragostea nesfârşită.
În China, căsătoria este încheiată după ce se plăteşte un preţ pentru mireasă. Cu toate acestea, pentru a nu se crea impresia că-şi vând fata, se stabileşte un preţ simbolic. Cu ocazia nunţii, părinţii primesc diferite daruri, dar şi tinerii căsătoriţi primesc daruri în bani, oferiţi într-un plic de culoare roşie, care simbolizează prosperitatea familiei nou-întemeiate. Nunta are loc în cadrul ceremoniei ceaiului, cu acest prilej tinerii mulţumind celor mai în vârstă din familie. În tradiţia chineză, cineva este considerat adult şi independent doar după ce se căsătoreşte. Nu în ultimul rând, muzica este cea care creează o atmosferă deosebită, astfel că o formaţie de cântăreţi însoţeşte mireasa de la casa sa la casa mirelui, alături de alaiul de rude şi apropiaţi. Muzica nu va lipsi apoi nici de la petrecerea de nuntă, unde, de preferinţă cât mai multe ornamente sunt de culoare roşie. Mirele musulman îşi poate cunoaşte mireasa în ziua nunţii Nunţile din teritoriile arabe diferă în funcţie de regiune. Nunţile musulmane pot fi aranjate dinainte, dar nu în mod obligatoriu. Se poate întâmpla, ca mirele să îşi vadă mireasa chiar în ziua nunţii. Mireasa poartă un caftan, o rochie anume pregătită şi ornată, iar mâinile şi picioarele îi sunt pictate cu diferite modele, fiind utilizată vopsea de henna. În ţări precum Siria, Iordania, Liban, teritoriile Palestiniene, se păstrează obiceiul de a purta mirele şi mireasa pe scaune, în timp ce alţi nuntaşi dansează în jurul lor. India, Japonia, Pakistan Ceremonia de la nunţile hinduse are loc, în mare parte, în limba sanscrită. În locurile unde indienii nu înţeleg sanscrita, ceremonia este ţinută în dialectul zonei. Ceremonia diferă astfel de la o zonă la zonă, dar şi în funcţie de statulul social, mai precis de castă. Hinduşii acordă o importanţă foarte mare căsătoriei, astfel că ceremonia poate să se întindă pe parcursul mai multor zile. În India, foarte multe dintre căsătorii se realizează printr-o înţelegere între părinţi sau între mire şi părinţi. Ceremonia nunţii respectă şi acum, în mare parte, tradiţiile antice care sunt reflectate în textele sfinte pentru hinduşi şi are loc doar în prezenţa „focului sacru“. Nunţile indiene sunt pline de culoare, la ele participând între 400 şi 1.000 de persoane, cele mai multe dintre acestea fără să fie cunoscute de către mire şi mireasă. Nunţile în Japonia au loc, de cele mai multe ori, în stilul tradiţional Shinto sau în stilul modern, vestic. În orice caz, cuplurile trebuie ca mai întâi să treacă pe la starea civilă. După ce au spus „da“ în faţa ofiţerului stării civile, mirii merg la ceremonia religioasă. O nuntă tradiţională japoneză se face după o prealabilă purificare, şi are loc la un templu shintoist, unde un preot oficiază slujba specială de binecuvântare. O nuntă pakistaneză constă în patru ceremonii, desfăşurate în patru zile separate. „Mayoon“ este petrecerea de la casa miresei, unde se adună prietenii şi rudele apropiate ale acesteia, care cântă şi dansează plini de veselie. Familia miresei oferă mici daruri, în funcţie de starea acestora, prietenelor miresei. Apoi, cei prezenţi îşi desenează mâinile cu henna. Petrecerea durează până noaptea târziu, iar mireasa poartă o rochie şalvar de culoare galbenă. Alte ceremonii au loc separat la casa miresei şi a mirelui, de fiecare dată fiind folosită henna pentru desenarea mâinilor miresei şi a mirelui. În cea mai importantă zi, „shaadi“, are loc petrecerea, dată la casa miresei, aici fiind instalate corturi largi, în grădină sau aproape de casă. În zilele noastre, aceste petreceri se pot face şi la hotel sau săli închiriate, dar sunt mult mai apreciate nunţile tradiţionale. Sosirea mirelui şi a familiei sale la casa miresei este anunţată de ritmurile de dholak, o tobă. Atunci când mirele intră în casă, este primit cu flori şi cu petale de trandafir. Se poate întâmpla ca această ceremonie să fie întreruptă de către fraţii, surorile şi prietenii miresei, pe motiv că nu au primit suficienţi bani. Urmează o ceartă cu rudele mirelui, totul încheindu-se cu bine, de dragul distracţiei. Mireasa poartă o rochie roşie, roz sau purpurie şi este împodobită cu bijuterii grele de aur. La „Rukhsati“, mirele şi familia sa pleacă împreună cu mireasa. Plecarea miresei este unul dintre cele mai emoţionante evenimente, aceasta îşi ia rămas bun de la familie, prieteni şi de la casa sa şi porneşte înlăcrimată spre noua sa casă, unde îşi va începe viaţa de nevastă. În Italia, cavalerii de onoare intimidează mirele Nunta tradiţională rusească are loc pe parcursul a cel puţin două zile şi se poate desfăşura chiar şi pe durata unei săptămâni întregi. Nuntaşii dansează, cântă, rostesc urări. Din alaiul nuntaşilor care merg la biserică nu lipseşte un cavaler şi o domnişoară de onoare. Ruşii au adoptat şi ei, în zilele noastre, diverse obiceiuri vestice. În Franţa, mirele merge, în ziua nunţii, la casa miresei, de unde alaiul porneşte către biserică. Pe drumul către biserică sunt mai mulţi copii cu panglici albe, întinse de-a lungul şi latul străzii, astfel încât mireasa trebuie să le taie pentru a putea să treacă. La biserică, mirele şi mireasa sunt aşezaţi pe două scaune de catifea roşie, şi sunt acoperiţi cu mătase. Frunze de dafin sunt aruncate în calea mirilor, atunci când aceştia se îndreaptă spre ieşirea din biserică. Uneori, monede mici sunt oferite copiilor care se adună la acest eveniment. La petrecere, mirii sunt întâmpinaţi cu o cupă care se mai numeşte şi Cupa căsătoriei, cu care mirii vor ciocni şi toasta cu invitaţii şi care, de cele mai multe ori, este o cupă cu două mâniere. Italienii mai numesc petrecerea nunţii şi „serenadă“. Mirele este aşteptat la casa miresei, în prezenţa rudelor şi prietenilor, şi trebuie să îi cânte miresei, astfel încât să o farmece. Înainte de ceremonia religioasă, cavalerii de onoare ai mirelui încearcă din răsputeri să îl facă pe aceasta să se simtă cât mai inconfortabil şi mai nesigur. „Poate că a uitat unde e biserica“, este una dintre formulele de „susţinere şi încurajare“ rostite de cavalerii de onoare. Mireasa trebuie să poarte văl, la fel ca şi domnişoarele de onoare. Aceasta este o tradiţie din epoca antică, atunci când se credea că în timpul ceremoniei, spiritele rele vor încerca să îi facă rău miresei. Prin purtarea vălului, atât de mireasă cât şi de domnişoarele de onoare, spiritele rele erau zăpăcite, deveneau confuze, astfel că mireasa scăpa nevătămată. Gretna Green, locul unde se căsătoresc minorii Scoţia este un loc preferat de tinerii britanici, pentru că se pot căsători aici fără acordul părinţilor, dacă au împliniţi 16 ani. Gretna Green este o localitate celebră din Scoţia, unde au loc anual sute de căsătorii ale tinerilor şi unde, în urmă cu câteva sute de ani, se oficiau căsătoriile tinerilor fugiţi de acasă. În zilele noastre, este un loc turistic foarte frecventat, fiind pe locul trei în top-ul locaţiilor turistice din Scoţia. În Statele Unite, cele mai frecvente tradiţii de nuntă sunt cele evreieşti sau cele catolice, după stilul italian. Un „obicei“ întâlnit la nuntă, în cazul miresei, este ca aceasta să poarte ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat şi ceva albastru. În mod obişnuit, mireasa poartă rochie albă, iar culoarea rochiilor pe care le poartă domnişoarele de onoare se regăseşte şi pe invitaţii sau pe ornamentele de pe mese. După ceremonia de la biserică, se aruncă cu orez, dar mai recent, aceste ceremonii pot avea loc în cele mai neobişnuite locuri. Mirele şi mireasa trebuie să danseze primul dans, urmând apoi ca mirii să danseze cu părinţii. Nu lipseşte ceremonia tăierii tortului, când mirii, împreună, ţin un cuţit special, de preferinţă din argint, cu care taie prima bucată din tort. Apoi, îşi oferă unul altuia câte o bucaţică din tort. Mireasa îşi aruncă buchetul peste umăr către grupul de domnişoare, existând superstiţia că tânăra care îl va prinde va fi următoarea care se va căsători. Săritul peste mătură este unul dintre obiceiurile de la nunta din Africa de vest. Mătura, în Asante şi în alte culturi Akan, are valoare spirituală şi simbolizează alungarea spiritelor rele. Măturile erau ţesute deasupra capului mirilor, pentru a alunga spiritele. Cuplul trebuia sa sară, la sfârşitul ceremoniei, peste mătură. Obiceiul are o nouă semnificaţie, odată cu aducerea sclavilor africani în America. Sclavii nu aveau dreptul de a se căsători legal, însă ritualurile de căsătorie aveau un loc foarte important în comunităţile lor. După rostirea jurămintelor, în prezenţa martorilor, mirii săreau peste coada măturii, astfel că această practică a devenit una de recunoaştere între organizaţiile de sclavi, iar săritul măturii este un obicei practicat şi azi de tinerii americani negri.


Nunta, sărbătoarea iubirii în satul românesc

 

Nunta este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa satului. Fiecare familie se pregătea de nunta copiilor încă de la naşterea acestora. Întreaga copilărie era o pregătire pentru momentul când fata sau băiatul îşi făceau ieşirea în lume. Fetele frumoase şi sănătoase, iar băieţii harnici şi voinici erau primii care se căsătoreau. Părinţii celor doi miri urmau un întreg ritual de cunoaştere, până îşi dădeau binecuvântarea de căsătorie. Întâlnirile legate de nuntă şi cununie se făceau joia sau duminica, iar de la un asemena eveniment nu lipseau niciodată lăutarii.
Băiatul devenea fecior, flăcău sau holtei, atunci când „ieşea la joc“, la hora din sat. Fată mare este fata deplin dezvoltată, care îşi schimba modul de a se îmbrăca, adică portul, şi era scoasă de mamă „la loc“ sau „la bereanu“. De obicei, fetele erau bune de măritat între 15 şi 20 de ani, iar băieţii între 18 şi 30. Dacă depăşeau această vârstă, fetele erau numite „fete bătrâne“, iar băieţii „burlaci“ sau „feciori tomnatici“. Momentele când se întâlneau fetele cu băieţii erau foarte numeroase. Cel mai important dintre ele era când copila devenea fată mare, iar „băietanii“ sau „flăcăuandrii“ ieşeau pentru prima oară în lume. Se făcea în fiecare an, la „începutul câşlegilor de iarnă“, şi se numea „bere“ sau „bereanu“, în Bucovina, sau „ospăţul feciorilor“, în Transilvania. Alte ocazii de a se cunoşte erau horele din sat, care se făceau în fiecare duminică şi sărbătoare, cu excepţia posturilor. La acestea se mai adaugau clăcile, şezătorile şi hramurile. Joia şi duminica, zile dedicate nunţilor Odată ieşiţi în lume, fieciorii îşi căutau mireasa. Ea trebuia să fie onestă, statornică, sârguincioasă, harnică, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă şi, mai ales, sănătoasă. Şi fetele căutau aceleaşi însuşiri la bărbaţi, dar mai ales, să fie sănătoşi şi voinici. Uneori nu conta dacă era frumos, ci să fie cu stare şi să aibă „vază în sat“. Românii, dintotdeauna au respectat ca zile de mers la peţit, la logodit şi cununat, joia şi duminica, iar ca perioadă de făcut nunţi, cea mai bogată şi aducătoare de noroc, era considerată toamna. Peţitul se făcea în lipsa fetei Feciorul, după ce îşi găsea aleasa inimii, trebuia să primescă de la părinţii lui „încuviinţare“ şi „binecuvântare“. Abia apoi tocmea doi oameni buni de gură, veseli şi care se pricep la peţit sau „stărostit“. În Transilvania, erau şi femei peţitoare, care se numeau „voatre“. Peţitorii primeau de la fecior o ploscă cu vin sau rachiu, şi mergeau la părinţii fetei. Nu intrau direct în subiect, ci mai pe ocolite. Atunci când începea discuţia despre măritat, fata pleca imediat din încăpere. Abia apoi scoteau peţitorii plosca, până atunci ascunsă. Acesta era semnul că sunt cu adevărat peţitori. După ce vorbesc despre mire, dacă sunt de acord cu el, cheamă fata să îşi spună şi ea părerea. Dacă ea nu vrea, nu se mai poate face nimic. Înainte să plece starostii, tatăl fetei le dă înapoi exact aceeaşi cantitate de băutură consumată. Însă dacă fata dă un răspuns afirmativ, sunt puşi la masă, iar părinţii primesc, în semn de confirmare, plosca feciorului. În Maramureş, peţitorii veneau şi cu un măr în care se înfigeau monede, în funcţie de situaţia materială a holteiului. Mărul rămânea la fată, dar dacă între timp se răzgândea, trebuia să dea mărul înapoi şi suma de bani să fie dublă. Voatrele din Transilvania făceau mai multe vizite până când aflau un răspuns exact de la fată şi părinţii ei. În Sălaj, peţitul se făcea la Bobotează După plecarea peţitorilor, flăcăul poate veni în orice moment, şi de aceea casa trebuie să fie curată. De obicei, „peţirea formală“ se făcea joia sau sâmbăta seara. Junele cu părinţii, starostii şi neamurile mai apropiate, împreună cu lăutarii, merg la fată. Aici, gazdele scot pe rând, în locul fetei, bunica, mama şi servitoarea bătrână şi urâtă. Abia la urmă apare fata, moment în care lăutarii încep a cânta mai cu foc şi peţitorii a chiui să audă tot satul. Sunt puşi la masă, în frunte cu feciorul şi socrii mari. Tinerii fac schimburi de cadouri, el îi dă un galben sau arginţi, iar ea, o năframă cusută de mână. În zona Bacăului, flăcăul mergea de mai multe ori la fată, spre a se cunoaşte şi place mai mult. Pe Someşul-Mare, este obiceiul ca junele să vină cu băutura şi lăutarii la casa fetei, iar ea îi primeşte cu friptură şi plăcinte. La românii din Munţii Apuseni, era obiceiul ca feciorul care vrea fată din alt sat să tragă la un cunoscut. După ce află amănunte despre fată de la cei din sat, merg la casa fetei la peţit. Iar în Sălaj, holteiul aştepta praznicul Botezului Domnului, pentru a merge la peţit. După ce fata se învoieşte, merg la slujba Sfintei Liturghii, de la biserică. În acea zi, bisericile erau pline numai cu feciori şi peţitori. Zestrea fetei conţinea ţesături, dar şi animale Dar nu numai holteiul merge la casa fetei, ci vine şi rândul ei să vadă dacă este adevărat ceea ce au spus peţitorii. „Pe vedere“ merg doar fata şi părinţii, neînsoţiţi. Dacă nu le convine, pot încheia în orice moment învoiala. Cei din Munţii Apuseni, după ce se conving de cele promise, se pun la joc şi aleg „ziua credinţei“ sau logodna. Odată cu această vizită, se hotărăşte şi zestrea miresei. Conţine un cojoc, un pieptar, un suman de sărbătoare şi altul de purtat, cât şi două perechi de cizme. Din gospodărie, primeşte de la tată o pereche de boi, o vacă cu viţel, oi, o bucată de pământ şi bani cât se poate. Iar mama este obligată să îi dea fetei un ţol, o cergă, o pereche de traiste, două oghialuri sau plapume, opt perne. Mai primeşte şi două valuri de pânză, şase cămeşi şi trei cămeşoaie. Despre fata cu zestre mare se spune că este „bine înzestrată“, pe când cea săracă, „rău înzestrată“. Inelul era din metal nepreţios, argint sau aur Încredinţarea sau logodna era alt prilej de bucurie şi joc. Se adunau cu toţii într-o seară de joi şi mergeau cu alai mare la fată. După ce se repetă episodul cu înlocuirea miresei cu alte femei, se aşază la masă şi chefuiesc, în frunte cu cei doi logodnici. În dreptul lor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În el, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi. Tot acum fata primea un inel, iar junele o năframă de buzunar. Inelul era din metal nepreţios, la cei săraci, şi din argint sau aur, la înstăriţi. „Colăcerul“ conducea nunta Între încredinţare şi cununie se făceau „strigări“ sau „vestiri“, cu aprobarea preotului satului. Aceste „strigări“ se făceau în biserică, în trei duminici sau sărbători la rând, pentru a se îndepărta orice piedică împotriva căsătoriei. Slujba Cununiei se făcea după trei săptămâni de la încredinţare. Părinţii mirilor se ocupau de mâncare, băutură şi angajarea lăutarilor. Cavalerii sau vătăşeii, vorniceii sau chemătorii şi druştele, domnişoarele de onoare, erau numiţi de miri. Naşii sau nunii cei mari se alegeau dintre neamurile socrilor mari, iar în unele zone chiar naşii de botez ai mirelui. Maestrul de ceremonii era „colăcerul“ sau „vătavul“, un bărbat însurat, ales de mire, să ştie toate textele îndătinate la nunţi, să închine schimburile, să ia de la părinţi iertăciune, în numele tinerilor, să strângă banii la masa mare şi să înveselească oaspeţii cu diferite glume sau cântece satirice. Cununia avea loc după Sfânta Liturghie Mireasa era împodobită de dimineaţă, cu o cunună de flori, de către druşte. Cu lacrimi în ochi, mama îi punea pe cap cununa. În cealaltă parte, mirele era şi el pregătit de către vornicei, bărbierindu-l şi îmbrăcându-l. Tinerii aduceau daruri miresei, în făină de grâu, colăcei, unt, lapte, brânză, sare, găini, ouă, mere, pere şi nuci. Un moment esenţial era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, când colăcerul avea un rol central, ţinând o lungă oraţie, ca părinţii să le dea iertarea. După iertăciune, mireasa pornea împreună cu alaiul ei spre biserică, iar mirele şi suita sa veneau călare. Cununia avea loc după Sfânta Liturghie. Bomboanele de astăzi, pe care la aruncă nuntaşii în biserică, au înlocuit nucile, alunele, orezul sau orzul. Cununia era urmată de o horă încinsă în curtea bisericii. Nunta avea două mese, la mireasă şi la mire Alaiul mergea mai întâi la casa fetei, pentru masa mică, care dura trei ore. Mirii erau serviţi cu un ou, ca semn că nu se vor despărţi niciodată. Masa se termina cu „Busuiocul“, o horă, când se înconjura de trei ori masa, iar apoi nuntaşii ieşeau afară. Odată cu ei era scoasă şi zestrea miresei, şi fata îşi lua rămas bun de la casa părintească. De aici plecau la casa mirelui, acest drum fiind numit „ducerea“ sau „calea albă“. La casa mirelui, pe o masă, erau puse pâini, sare şi băutură. Mireasa lua grâu, pe care îl arunca în cruciş, pentru a îndepărta relele de la casa ei. Soacra mare îi primea cu un prosop, cu un colac şi cu un pahar cu miere. Masa avea loc seara. Bucătăresele puneau dinaintea fiecărui oaspete câte un cozonac şi câte o bucată de pâine, pahare, şipuri cu vin sau cu rachiu, şi cât mai multă mâncare. A doua zi, se făcea încă un ospăţ Darurile pentru miri constau în bani, vaci, viţei, dar şi cereale. Nunii erau primii care îşi dădeau darul, urmau socrii mici, socrii mari, şi la urmă oaspeţii. Nunul număra banii şi spunea cu glas tare câţi s-au adunat, îi lega într-o năframă, împreună cu pâine şi sare. Masa mare continua uneori până a doua zi la prânz. După nuntă, se făcea „uncropul“, şi veneau toţi oaspeţii, dar şi bucătăresele. Se făcea iar un ospăţ mare. Tot acum se făcea şi dezgătitul miresei, semn că a trecut în rândul nevestelor. Mireasa se mai întorcea la casa părintească abia la o săptămână de la cununie, când părinţii ei făceau o petrecere, la care erau invitaţi şi părinţii mirelui, nunii mari şi neamurile mai apropiate. Această petrecere se numea „întorcătură“, dar se făcea fără lăutari.

Copyright Bulearca.ro 2018
Sursa: http://www.bulearca.ro/2018/02/ce-inseamna-nunta-sau-wedding-in.html

 


Tradiţii de nuntă din toată lumea 11 iulie 2013, 16:41 de Sinziana Boaru

Citeste mai mult: adev.ro/mpry0r
Tradiţii de nuntă din toată lumea

Citeste mai mult: adev.ro/mpry0r
Tradiţii de nuntă din toată lumea 11 iulie 2013, 16:41 de Sinziana Boaru

Citeste mai mult: adev.ro/mpry0r